Wilhelm Dietl a pornit pe urmele femeilor din serviciile secrete pentru a afla ce se ascunde in spatele mitului. El a descoperit astfel ca, mai degraba decat sa semene cu Mata Hari, pentru profesia de spioana se califica femei pe care le-ai putea lua oricand drept profesoare ori functionare oarecare, intrucat regula de baza in aceasta bransa este sa nu atragi atentia asupra ta. Lumina reflectoarelor poate sa distruga un spion, in cazurile extreme putand sa-l duca si la moarte. Dar a nu atrage atentia nu inseamna a nu fi inteligent. Dimpotriva, femeile din spionaj, indiferent pentru care tabara ar lucra, fie aceasta buna sau rea, sunt dotate cu o inteligenta mult peste medie si un sange rece de invidiat, de multe ori chiar si de barbati.
Cartea se doreste a fi o colectie de vieti, exemplare sau mai putin, ale femeilor care au schimbat intr-un fel sau altul fata spionajului. De la cele care, actionand in interesul guvernelor lor, au comis acte calificate de multi ca terorism (cazul Dominique Prieur), pana la femeile care au ajuns spioane pentru cauze gresite - din iubire, din solidaritate sau prietenie (Christel Guillaume, Marita Lorenz sau Margret Hцke), de la spioanele cu simtul aventurii in sange, precum Marita Lorenz sau Erika Maria Chambers, pana la cele care se apropie mai degraba de profilul functionarei constiincioase, dar care au produs mari zguduiri in sistemul masculin al spionajului, cum ar fi Stella Rimington, Aliza Magen sau Claudia Schmid, si in sfarsit, pana la femeile care au fost folosite pe post de „capcane cu miere“ pentru atragerea barbatilor (cazul Violetei Seina) ori, dimpotriva, carora li s-au exploatat sentimentele pentru a fi convinse sa devina spioane (Gabriele Gast), o intreaga paleta de motivatii si moduri de a face spionaj este prezenta aici.
Cele paisprezece portrete de agente secrete, ca sa folosim termenul de specialitate, sunt facute cu o mare intelegere si simpatie, chiar si in cazul celor aflate de partea cauzelor gresite. Vietile lor sunt creionate cu o mana sigura si de multe ori compatimitoare, mai ales in cazul celor carora contactul cu aceasta lume le-a distrus viata personala (cazul Maritei Lorenz fiind, de departe, cel mai dramatic) sau pe care le-a obligat la alegeri dureroase. Si, mai presus de orice, se pune accentul pe ceea ce au castigat sau pierdut aceste femei, pe sentimentele lor acum, la ceva timp dupa ce au trecut evenimentele pe care le-au influentat. Iar aici se si afla marea despartire a apelor. Caci intre cele care s-au implicat cu buna stiinta in spionaj si care au avut rezultate pozitive si cele care au fost tarate acolo de imprejurari si fortate sa comita si multe acte reprobabile se casca un fel de prapastie de amaraciune. De multe ori nerostita, insa cu atat mai pregnanta, pentru cine stie sa priveasca printre randuri. Si, din acest punct de vedere, cazul lui Dominique Prieur este totusi cel mai impresionant, caci agenta a intrat in spionaj din proprie vointa, insa guvernul ei a pus-o sa faca acte reprobabile, dupa care s-a dezis de ea.
Profesie mult timp considerata masculina – dovada marturisirile femeilor care au reusit sa sparga gheata si sa ajunga chiar la conducerea serviciilor secrete din tarile lor – spionajul pare astazi din ce in ce mai mult apanajul sexului feminin. El cere discretie, capacitate de analiza si organizare, spirit de ordine si puterea de a te face acceptat de ceilalti, iar acestea sunt calitati pe care femeile le detin din plin. Asa ca devine din ce in ce mai plauzibil ca „M“, directorul lui James Bond, sa fie de fapt o femeie, cum se arata in ultimele serii cu celebrul personaj. De fapt, poate ca eroul ar trebui uneori sa se numeasca Jane Bond.
