Adameva

Viata-memoria-istoria ca un tren… Pagina cu pagina, cuvant dupa cuvant, vrei sa ramai in captivitate. E adevarat ca nici nu poti cobori, nu inca. Uneori te sufoca istoriile sale si de-abia astepti o halta, undeva, prin vreo alta amintire, numai sa poti respira un pic.

Cat sa incerci sa te pui in pielea acestei vieti-memorii-istorii.

De ce nu este iubit omul acesta? Dar cum ar putea fi, stiind sa ofere atata iubire, fara sa-i pese daca o acceptam? Si, daca? (Asa m-ar intreba Paul Goma…)

Asta o fi ultima halta? Adam&Eva. Priveste fiecare pierdut spre halta care (inca) nu i s-a aratat.

Si tu? La ultimul rand din Adameva. Parca nostalgia inceputurilor, poate sfasierile altui inceput…
O carte ca viata si ca moartea. Acum o putem citi pe urmatoarea.“
Flori Balanescu
…Si parca m-as afla in camera de liberare — cu cartea asta. In asteptarea plecarii, dar inca nu azi: poate maine. Bucurie a plecarii, vinovatie ca plec eu, ceilalti raman… Aer de sfarsit de ceva — pentru mine, dar cum eu sant buricul lumii, centrul a toate cate exista si se petrec…

Ca si in camera de liberare, in preziua liberarii, azi e ultima zi cu program intreg: ultima plimbare, ultimul pranz, are sa fie ultima cina, urmata de ultima noapte. Ziua in care mai acut, mai aproape de realitate, iti spui: Da, ma liberez, Da, ma intorc acasa, la ai mei insa, in afara de mama-tata, cum am sa-i gasesc pe prieteni, pe iubite?; am sa pot re-face ori face din nou prietenii — ca aici, la inchisoare?
Exagerez, blasfemiez, apropiind sfarsitul unei carti de o liberare din puscarie. Dar daca asa o simt eu — in legatura cu aceasta carte?
La urma urmei, e mai bine asa. Pe maine.