Perle albe,perle negre S.Calimi

N–am sa uit niciodata ziua aceea, o zi de iarna, o zi geroasa cu un soare indepartat si rece. Nu era zapada, dar pamantul era inghetat si tacut, iar asfaltul sticlea inselator. La fiecare pas picioarele–ti fugeau cand in dreapta, cand in stanga.
Noi ne intorceam de la inmormantare. Murise bunica, fiinta cu care ma simteam bine si alaturi de care imi gasisem linistea. Mama mai lasa sa–i alunece cate o lacrima, asa, ca sa nu zica lumea ca nu plange. Tata avea ochii injectati si lacrimile ii picurau mereu pe la coltul ochilor, era trist si ravasit. Erau regrete tarzii. Ar fi vrut sa intoarca timpul inapoi, dar era tarziu, prea tarziu, ar fi vrut sa auda iar glasul mamei, dar ea plecase tacuta si singura, asa cum a trait o viata intreaga.
Celelalte rude se invarteau prin casa, vroiau sa faca ceva, dar n–aveau ce, voiau sa mai spuna cate ceva despre raposata, dar n–aveau cu cine incepe conversatia. Incet, mai mult din oboseala, decat doborate de durere, s–au asezat cu totii, care pe unde au gasit loc.
Taceau, dar fiecare parea macinat de amintirile trecutului, insa toate veneau prea tarziu, bunica fusese pusa in camaruta ei, capacul greu cazuse cu zgomot lugubru pecetluind o viata, o poveste, povestea unei femei frumoase careia i–a fost furat destinul.