„Cartea aceasta a fost scrisa avand tot timpul in fata ochilor un fundal atat de optimism disproportionat, cat si de disperare fara limite. Ea sustine ca Progresul si Catastrofa sunt doua fete ale aceleiasi medalii; ca amandoua sunt produse ale unei superstitii, nu ale credintei. A fost scrisa cu convingerea ca ar trebui sa fie posibila descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele traditionale ale lumii noastre politice si spirituale s-au dizolvat intr-un conglomerat in care totul pare sa-si fi pierdut valoarea specifica ajungand sa nu mai poata fi recunoscut de intelegerea umana, sa nu mai poata fi folosit in scopuri omenesti. Abandonul in fata acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispita careia, s-ar parea, nu i se mai rezista, nu numai din cauza ca procesul de care e vorba si-a asumat proportiile maretiei mincinoase a «necesitatii istorice», ci, de asemenea, pentru ca tot ceea ce nu mai apartine acestei evolutii pare acum lipsit de viata, secatuit de sange, fara nici un inteles si ireal. Nu ne mai putem permite sa dam la o parte raul si sa-l privim efectiv doar ca pe o greutate moarta pe care timpul o va ingropa de la sine in uitare.“ - Hannah Arend
