Mereu aceeasi nea si mereu acelasi neica

, aceasta autoare atat de neobisnuita, ofera in episoadele biografice care-i alcatuiesc cartea o privire foarte personala asupra scrisului ei, a cautarii obstinate a cuvantului adevarat, dar si asupra epocii. Cartea e, asadar, deopotriva autoportretul autoarei, permitand cititorului urmarirea unui drum care duce din micul sat banatean, la literatura si la literatura universala, precum si o discutie despre politica si violenta Puterii – portretul unei epoci pline de imperative nedrepte si obtuze, creionata precis si necrutator.
Cu simtul demnitatii personale si cu o morala a lucrurilor simple – a ceea ce nu trebuie facut cu nici un pret –, autoarea nu putea sa nu ajunga in vizorul Securitatii. Climatul de suspiciune si frica din acel timp e revelator pentru multi dintre noi, fie ca am trait epoca sau nu – fiindca, scriind despre sine si despre germanii din Romania, Herta Muller scrie implicit despre noi toti cei de-aici. – Fireste, „literatura nu poate schimba toate astea“ – spune autoarea. „Dar poate inventa prin limba un adevar – fie asta si dupa –, care sa ne arate ce se-ntampla in noi si in jurul nostru atunci cand valorile deraiaza. Literatura ii vorbeste fiecarui om in parte – ea este proprietate privata care-ti ramane in cap... Nimic altceva care sa ne vorbeasca tot atat de staruitor ca o carte. Si care sa nu ne ceara nimic in schimb, in afara de-a gandi si a simti.“
Alte consideratii despre scris si singuratatea scrisului, despre autori ce-i sunt aproape Hertei Muller, prieteni sau contemporani – Oskar Pastior, Canetti, M. Blecher, Cioran (prins intr-un patrunzator portret) – ori despre Maria Tanase si cantecele ei, intregesc acest volum important, dovedind totodata participarea empatica, sensibilitatea autoarei pentru limba si cultura romana.