La sfarsitul Primului Razboi Mondial si in primii ani postbelici, societatea romaneasca a evoluat, in buna masura, sub zodia „mitului Averescu“. In anul 1919 popularitatea generalului Alexandru Averescu ajunsese la apogeu. Soldatii povesteau ca statusera in transee cu generalul. Copiii se jucau de-a razboiul impartiti in doua grupe – una condusa de Averescu, cealalta de Mackensen – si intotdeauna prima era castigatoare. Cand se raspandea zvonul ca „vine Generalul“, toata suflarea satelor iesea sa-l priveasca. Vaduve veneau cu copiii in brate si cu hartii in mana sa le faca „Generalul“ pensie. Altele tipau prin multime sa ajunga aproape de el, sa-l intrebe de moartea barbatilor lor. Toti asteptau mantuirea de la „General“.
Generalul Averescu era o personalitate militara de prim rang, cu o cariera bogata: ministru de razboi (1907–1909), sef al Marelui Stat Major (1911–1913), conducand campania din sudul Dunarii (1913), comandant al Armatei II, cu care a obtinut marile succese de la Marasti si Oituz (1917), presedinte al Consiliului de Ministri (29 ianuarie–4 martie 1918). La sfarsitul razboiului, mentalul colectiv a retinut doar secventa glorioasa a anului 1917, faptele de arme propulsandu-l drept omul providential al Romaniei. In jurul imensei sale popularitati s-au tesut multe planuri privind soarta Romaniei reintregite in 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei. Adversarii liberalilor au vazut in el instrumentul pentru a pune capat atotputerniciei „dinastiei Bratienilor“. Altii au apreciat ca poate fi seful unui regim de dictatura, ca o posibila solutie pentru rezolvarea problemelor din Romania. Unii au utilizat steaua generalului pentru a accede in prim-planul vietii politice. El insa a refuzat solutiile radicale, integrandu-se jocului politic al epocii. Ajuns la guvernare, „mitul generalului Averescu“ s-a spulberat rapid. Dar ceva din imensa popularitate de la inceputul anilor 1920, mai ales in dimensiunea militara, s-a pastrat in constiinta publica. Apoi, cu anii, prestigiul generalului a crescut, la aceasta contribuind si acordarea gradului de maresal, in anul 1930, de catre regele Carol al II-lea.
Lucrarea de fata isi propune sa readuca in atentie personalitatea complexa, nu o data contradictorie, a maresalului Alexandru Averescu.
PETRE OTU (n. iunie 1950), absolvent al Facultatii de Istorie a Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi si al Academiei Militare, este doctor in istorie, cercetator stiintific gradul I si, pana in 2020, director adjunct la Institutul pentru Studii Politice de Aparare si de Istorie Militara, presedinte al Comisiei Romane de Istorie Militara, membru al Comisiei Internationale de Istorie Militara si profesor la universitatile din Ploiesti si din Bucuresti. Este membru in colegiile stiintifice ale mai multor reviste de istorie. Specialist in problematica evolutiei fenomenului militar romanesc integrat dezvoltarii social-economice, politice si culturale romanesti si contextului international al secolelor XIX si XX, dar si in domeniul geopoliticii, securitatii nationale si internationale, al istoriei moderne si contemporane a Romaniei, Petre Otu este autor unic a 17 lucrari si a trei in colaborare, coordonator si autor a zeci de lucrari, coautor cu studii/capitole in peste 100 de lucrari publicate in tara si in strainatate. A prezentat comunicari stiintifice la 76 de manifestari stiintifice in strainatate. A primit premiul Academiei Romane „Nicolae Balcescu“(2005) pentru lucrarea Maresalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda; premiile Fundatiei Magazin Istoric „Gheorghe I. Bratianu“ (1999) pentru lucrarea Infranti si uitati. Romanii in batalia de la Stalingrad; „Radu R. Rosetti“ (2006) pentru lucrarea Maresalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda; „Radu R. Rosetti“ (2007) pentru lucrarea Imbratisarea Anacondei. Politica militara a Romaniei in perioada 1 septembrie 1939–22 iunie 1941; „G.M. Cantacuzino“ (2013) pentru lucrarea
