Paradoxala Europa! Ca entitate, ea nici macar nu exista, in timp ce, pe malurile Mediteranei, infloreste civilizatia greco-latina. Pana la sfarsitul antichitatii, insa, aceasta civilizatie, care va constitui una dintre bazele identitatii europene, nu interfereaza decat partial cu spatiul european. Daca este greu de datat inceputul existentei propriu-zise a Europei, se poate spune ca prabusirea Imperiului Roman i-a slujit drept creuzet. Sub loviturile marilor migratii, numite, civilizatia romana pare sa dispara intr-o totala regresiune. Paradoxala Europa, cea care, la acest inceput de Ev Mediu, se naste gata impartita. Inca din epoca romana, aceasta sfisiere dintre Orient si Occident se intrezarise, impusa de circumstante. Distrugerea, in secolul al V-lea, sub loviturile barbare, a Imperiului Roman de Apus, adanceste inca si mai mult prapastia. Caci trebuie insistat asupra faptului ca, in Orient, in schimb, Imperiul Roman va continua inca un mileniu, trecand prin mai multe epoci de aur si nerenuntand decat tarziu si greu la ambitiile sale de universalitate. E adevarat ca acest Imperiu Roman de Rasarit dobandeste trasaturi care-l indeparteaza tot mai mult de modelul sau traditional, devenind un imperiu grec, metisat cu influente orientale; e un imperiu crestin care se proclama si rupe definitiv, in secolul al XI-lea, puntile sale cu crestinatatea occidentala. Occidentul, la randul lui, nu prezinta o unitate politica reala. Unitatii romane, Europa, abia pe cale de a se naste, ii urmeaza o adevarata farimitare politica: triburile barbare care invadeaza Occidentul instaureaza aici, in urma unor nesfarsite conflicte, state cu frontiere mult timp schimbatoare. Consecinta a fost aceea ca, la iesirea dintr-un mileniu de tulburari politice, de razboaie neincetate si cu nenumarate rabufniri, aici se realizeaza, in cele din urma, o anume asezare a popoarelor. Din acest amestec confuz s-au nascut numeroase state care-si constituie institutii provenite din zestrea romana. S-a intamplat, fara indoiala, la vremea cand aceste state de-abia se infiripau, ca cele mai puternice dintre ele sa-si asume mitul imperial, dar e limpede ca acesta este, in contextul dat, un ideal intangibil pentru regii barbari, capabili de a cuceri o parte a Europei, dar nu si de a o supune, ca Roma altadata, unei legi comune. Daca incercarile lui Carol cel Mare sau ale lui Otto nu sunt fara importanta, esecul lor, la putina vreme dupa aceasta, dovedeste, in schimb, limitele tentativei lor; titlul imperial apare, astfel, oarecum derizoriu, mai ales atunci cand e purtat de marunti printi germani sau de catre unul sau altul dintre suveranii secolului al XIII-lea, mostenitori ai Imperiului bizantin distrus de cruciati. Paradoxala Europa, cea care vede, incepand cu secolul al XII-lea, graiurile depasind in importanta limba comuna care este latina, in timp ce partea orientala a continentului continua sa se exprime in greaca. Odata cu avantul limbilor vulgare, Europa isi desavarseste faramitarea intr-un intreg sir de entitati, care adauga noi clivaje celor rezultate deja din impartirea politica.
