„Se numea Sarah” de Tatiana Rosnay

11 Decembrie 2017

Se numea Sarah de Tatiana Rosnay este o carte contemporană, dar scrisă despre o istorie veche, cu adevărat bulversantă. Există cărți istorice foarte elocvente despre ororile celui de-al Doilea Război Mondial, dar părerea mea este că anume tipul de literatură din care face parte Se numea Sarah atrage mai ușor atenția publicului larg.

Toți știu despre Holocaust, dar puțini își permit să se gândească prea mult la acest subiect dureros, deranjant, incomod. Aceasta este una dintre nuanțele atât de bine elucidate în carte – lupta între necesitatea de a ști, de a ține minte și dorința naivă, aproape copilărească de a nu asculta, de a fugi în spatele zidului de ignoranță, de a merge mai departe fără a privi în trecut.

Una dintre cele mai mari fobii pe care mi le recunosc este frica de război. Citind descrierea cărții, m-am cutremurat și am pus-o alături. Se numea Sarah este o carte care cere un anumit fel de dispoziție pentru lectură, o acceptare tacită a celor ce vor urma. Știam că voi fi șocată de lectură și nu m-am înșelat.

„Paris, iulie 1942: Sarah, o fetiță evreică în vârstă de zece ani, este arestată în toiul nopții, împreună cu părinții ei, de poliția franceză, dar nu înainte de a-și încuia fratele în ascunzatoarea lor secretă, convinsă fiind că se va întoarce după numai câteva ore pentru a-l elibera.

Paris, mai 2002: Julia, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani la Paris și măritată cu un francez, trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel’ d’Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment de tristă amintire în istoria Franței. În timpul investigației sale, Julia descoperă întâmplător o serie de secrete de familie adânc îngropate, care o leagă de Sarah, și simte nevoia de a reconstitui destinul tragic al fetei. Pe măsura ce se adâncește în trecutul ei, lucrurile pe care le află o tulbură și o fac să-și pună întrebări cu privire la propria existență.”

Cartea este tulburătoare pe mai multe nivele. Povestirea paralelă nu lasă cititorul să respire calm, înlănțuind povestea tragică a fetiței de doar 10 ani, prinsă în iureșul unor evenimente pe care nu le putea controla din start cu istoria jurnalistei de vărstă medie, captive într-o viață care îi scăpa de sub control. Atât de diferite, dar cumva similare, liniile de subiect se întretaie și creează o rețea de legături subtile, imposibil de observat din start, dar care construiesc un stil literar coerent și totodată plin de suspans.

Durerea și disperarea prin care trece Sarah pătrund sub piele, ating corzi senzitive chiar și în cele mai călite spirite, deși autoarea nu face uz de prea multe figuri de stil sau descrieri inutile. Stilul ei concis, tăios și direct atinge ținta imediat, redă perfect situațiile. Povestea este palpabilă, tablourile vii. Sarah devine sub ochii cititorului o femeie în corp de copil, maturizarea ei fiind bruscă și violentă. Comparațiile simple, dintre ororile la care erau supuși evreii și viața francezilor, care făceau tot posibilul pentru a-și întoarce ochii de la evenimentele deranjante, acutizează indignarea față de o astfel de nedreptate.

„Chiar deasupra sârmei ghimpate, putea să zărească satul. Vârful negru al unei clopotnițe de biserică. Un turn de apă. Acoperișuri şi hornuri. Copaci. Acolo, îşi zise, în casele acelea atât de apropiate, oamenii aveau paturi, cearșafuri, pături, mâncare şi apă. Erau curați. Aveau haine curate. Nimeni nu țipa la ei. Nimeni nu-i trata ca pe nişte vite. Şi erau acolo, chiar de cealaltă parte a gardului. În satul curat, de unde se auzea bătând clopotul bisericii.

Acolo erau copii în vacanță, se gândi. Copii care mergeau la picnicuri, copii care se jucau de-a v-aţi ascunselea. Copii fericiți, chiar dacă era război şi mai puțină mâncare decât de obicei şi poate că tatăl lor plecase la luptă. Copii fericiţi, iubiţi, îngrijiţi. Nu-şi putea imagina de ce exista o asemenea diferenţă între acei copii şi ea. Nu-şi putea imagina de ce ea şi toţi aceşti oameni aflaţi aici cu ea trebuiau să fie trataţi în felul acesta. Cine hotărâse asta şi de ce?”

Julia Jarmond se ciocnește de o ignoranță similară chiar și după ani buni de la tragicele evenimente. Francezii nu vor să știe, refuză să-și amintească, nu pot să recunoască rolul propriilor compatrioți într-o istorie lăsată definitiv pe seama „răufăcătorilor” – soldaților naziști.

„— Intr-o zi, reluă el, lagărul era gol. Mi-am zis: „Evreii au plecat". Nu ştiam unde. Şi am încetat să mă gândesc la asta. Cu toţii am făcut acelaşi lucru. Nu vorbim despre asta. Nu vrem să ne amintim. Unii oameni de aici nici măcar nu ştiu.”

Contrastele sunt puternice, povestea este dură, dar nu te lasă să o abandonezi. Nu-ți poți rupe privirea de pe file și nu poți renunța la carte, chiar dacă uneori ai putea să ți-o dorești.

„Înainte ca fetiţa să poată spune ceva, au fost cu toţii împinşi într-un tren, un tren care nu avea scaune, ci doar vagoane goale. Un tren pentru animale, acoperit. Mirosea a putred şi a murdărie. Fetiţa stătea chiar lângă uşă şi se uită la gara cenuşie, prăfuită.

Pe un peron din apropiere, o familie aştepta un alt tren. Tatăl, mama şi doi copii. Mama era drăguţă, cu părul aranjat într-un coc cochet. Plecau, probabil, în vacanţă. Era şi o fetiţă, chiar de vârsta ei, cu o rochie frumoasă, liliachie. Avea părul curat şi pantofi lucioşi.

Cele două fete se uitară una la cealaltă peste peron. Şi mama drăguţă, cu părul aranjat, privea. Fetiţa din tren ştia că faţa ei plină de lacrimi era neagră de murdărie, şi părul, unsuros. Dar nu îşi plecă ruşinată capul. Râmase dreaptă, cu bărbia ridicată. Îşi şterse lacrimile.

Şi după ce uşile au fost trântite, iar trenul porni cu o zdruncinătură, zăngănind şi gemând, fetiţa rămase să se uite printr-o crăpătură în metal. Nu-şi luă privirea de la cealaltă fetiţă şi o privi până când silueta în rochie liliachie dispăru complet din vedere.”

În timp ce Sarah nu înțelege ce o face atât de diferită și de ce merită astfel de atitudine oripilantă, Julia duce propria luptă – mereu „l’Americaine” în ochii francezilor, chiar și a propriei familii, propriului soț. Istoria ei nu pare la fel de tragică, nu în fața ororii războiului, dar Julia are propriul război. Cu soțul ei arogant, fermecător, dar uneori deranjant, cu societatea, cu Amelie. Cu propriile temeri și cu ignoranța tuturor față de avenimentele cutremurătoare pe care le investighează, dar și cu durerea celor care încă mai țineau minte, care nu puteau șterge cu buretele istoria.

„Mă simţeam prost faţă de Antoine. De ce-i plăcea lui Bertrand să mă facă să par americanca falsă, plină de idei preconcepute, mereu critică la adresa francezilor? Şi de ce stăteam acolo şi-i permiteam să-mi vorbească astfel? Cândva era amuzant. La începutul căsniciei noastre, asta fusese o glumă clasică şi îi făcea pe prietenii noştri americani şi francezi să râdă în hohote. La început.”

Julia este prinsă în investigația pe care o duce, aceasta trece de limitele unei curiozități pur profesionale. În timp ce sapă tot mai profund și află mai multe despre Sarah, propria viață i se schimbă radical. Julia e prinsă în conflicte interioare, este nevoită să ia hotărâri dificile și să-și revizuiască propriile relații. Istoria micuței fete se răsfrânge asupra ei în moduri pe care nu le-ar fi putu bănui niciodată.

Se numea Sarah este mai mult decât o lectură cutremurătoare. Este mai mult decât o istorie menită să arate cât de mult contează să-ți cunoști trecutul, oricât de dureros ar fi. Cartea lasă o impresie puternică, dar și o serie de întrebări, provocând la introspecție. Recomand cu certitudine cartea.