„Contradictiile si ponegririle fac din Octavian Goga o personalitate puternica, complexa, interesanta, incitanta, vie. Un om despre care se pot spune doar lucruri bune nu e interesant“, imi spunea cineva deunazi. Amintirile unui ins sunt extrem de pretioase. Viata insasi nu e decat o suma de amintiri. Ele reprezinta trecutul fiecaruia dintre noi, sunt relicve spirituale sacre. Cine s-ar desparti de ele? Cine le-ar ingadui pangarirea? Octavian Goga, insa, face parte din tezaurul de amintiri al poporului roman. Cel stropit cu lacrimi de sange. Cine scuipa pe ele va culege furtuna. In tara lui „paine buna rea“ sau in „neagra strainatate“ oricine vrea sa te cunoasca, ca sa te admita drept semen sau nu, te intreaba de trecutul tau. Au cumva romanii vreun trecut fara patimirea al carei intai cantaret a fost Octavian Goga? Trecutul isi are legile si parghiile lui, prin care controleaza atat prezentul (despre care Eugen Ionescu spunea ca trebuie cladit pe Eternitate), cat, mai ales, viitorul. Cine il ignora sau il sfideaza e condamnat a priori sa plateasca scump, caci trecutul e imuabil si inflexibil. Pledoaria de fata nu-si gaseste alta motivare (Octavian Goga nu are nevoie de aparatori, nevinovatia lui la fiecare ism fiind mai mult decat evidenta) decat dorinta de a nu le lasa injustitiarilor satisfactia lui Qui tacet consentire videtur, in ciuda faptului ca, suntem constienti, e doar o clamare in pustie... Tatal meu, Ioan Goga, imi spusese cu limba de moarte: „Poti pierde totul, ti se poate lua totul, dar undeva, acolo, inauntru, exista acea scanteie de divinitate si de romanitate la care nimeni si nimic in vecii vecilor nu va putea ajunge...“ A fost, de altfel, si singura speranta si singura mostenire pe care ni le-a lasat. La nivel national, intretinerea acelei scantei de divinitate si de romanitate ne-o asigura insasi intemeierea noastra spirituala pe opera gogiana.
