Intr-un studio foto, unde ceasul de pe perete a stat de mult, un barbat isi intampina oaspetii. Numele lui este Hirasaka si colectioneaza vechi aparate de fotografiat. Trei oameni sosesc, pe rand, la el: o batrana educatoare, in varsta de nouazeci si doi de ani, un membru yakuza, de patruzeci si sapte de ani, si o copila. Hirasaka ii pofteste sa ia loc pe canapeaua confortabila din salonul de primire, le ofera o ceasca de ceai si le spune ce ii asteapta in continuare. In fata lor, se afla cutii pline cu fotografii surprinzand momente memorabile din vietile lor, iar ei trebuie sa aleaga cate una pentru fiecare an de viata. Dar mai e ceva: inainte de a pleca, au sansa de a-si retrai cea mai de pret amintire si de a o imortaliza cu unul dintre aparatele foto ale lui Hirasaka. Exista totusi o regula: nu pot interactiona cu nimeni. Caci studioul lui Hirasaka nu este un loc ca toate celelalte, ci se afla la hotarul dintre lumea aceasta si taramul de dincolo. Din vremuri stravechi, in Japonia se crede ca, inainte de a muri, prin fata ochilor ti se perinda cu repeziciune cele mai semnificative amintiri. Japonezii numesc asta somato, felinarul rotitor al amintirilor, si este ceea ce Hirasaka le ofera oaspetilor care-i trec pragul.
Ce alegeri vor face acestia? Ce fel de vieti au dus ei? Si cum se face ca toti vin si pleaca, numai Hirasaka ramane mereu pe loc, in studioul sau foto?
Limbile si pendulul vechiului orologiu de pe perete nu se misca. Hirasaka asculta linistea apasatoare din studioul foto. Pantofii sai de piele se afunda incet in mocheta rosie uzata. Atinge delicat cu varful degetelor un mic aranjament ikebana de pe tejgheaua receptiei si indreapta putin petalele florilor de gentiana. La capatul coridorului, dincolo de o usa dubla, larg deschisa, se vede studioul. Sub o lumina slaba, in fata unui afis de fundal, e un fotoliu luxos, cu un singur brat. Pe un trepied sta un aparat de fotografiat mare, cu burduf. Atat trepiedul, cat si corpul aparatului sunt facute din lemn dur, rezistent, dar e atat de voluminos, incat cu greu poate fi cuprins in brate. Nu de putine ori clientii studioului se minuneaza cand il vad: "Nu pot sa cred cum arata, parca ar fi o lada de lemn". Si cei care se pricep la aparate de fotografiat il privesc uimiti - "Cand il vad, mi se face dor de vremurile de altadata. E un Anthony, nu?" - si, entuziasmati, incep sa tina o prelegere despre vechile aparate de fotografiat. Prin fata ferestrei trece o umbra, urmata de un glas de barbat si de cateva batai grabite in usa.
- Domnule Hirasaka! Curierul! A venit curierul!