Romanul Lolei Lafon propune un dialog imaginar intre autoare si personajul legendar Nadia Comaneci. Ideea s-a nascut din fascinatia scriitoarei pentru destinul miraculos al Nadiei, fetita care, la paisprezece ani, a inregistrat la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, o performanta incredibila: a fost prima gimnasta din lume care a primit nota 10, uluind intreaga planeta.
Impotriva vointei sale, Nadia a devenit mandria unei natiuni: Romania, care in anii ’80, incerca sa convinga Occidentul cu privire la atitudinea sa antisovietica singulara din inima Balcanilor.
Nadia a fost idolul pop al sportului in Vest si „cea mai tanara eroina comunista“ in Est. A fost „zeita de la Montreal“, copilul unei tari cunoscute doar din pricina lui Dracula si a dictatorului care o conducea. Pentru prima data, fetitele din tarile capitaliste isi doreau sa arate precum fetita-minune din Est.
Dar intr-o zi, mica zana a inceput sa creasca...
Departe de a fi o simpla biografie, Fetita care nu zambea niciodata descrie povestea legendarei gimnaste romance instrainate de sine insasi, care a trebuit sa plateasca pentru propria maturizare. Cartea Lolei Lafon analizeaza pretul succesului in lumea gimnasticii, o lume in care corporalitatea devine element cheie, exploatat intens atat de media, cat si de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei imagini.
„Un tipat de femeie, un urlet de placere nebuna tasneste din masa celor 18 000 de spectatori si puncteaza momentul cand picioarele in cipicii albi ating solul fara nicio oscilatie. Cu spinarea arcuita ce deseneaza o virgula pana la degetele-i care gadila cerul, copila saluta. Si computerul afiseaza din nou acel 1.00, in timp ce ea alearga spre Bela, care-i intinde bratele.“
