„David si Goliat este o carte despre ceea ce se intampla atunci cand oameni obisnuiti dau piept cu gigantii. Prin giganti inteleg adversari puternici de orice fel - de la armate si razboinici grozavi pana la dizabilitate, nenoroc si asuprire. Fiecare capitol spune povestea unei alte persoane - celebra sau necunoscuta, de rand ori sclipitoare - care s-a confruntat cu o provocare disproportionata si a fost nevoita sa-i faca fata. Trebuie sa joc ca la carte ori sa-mi urmez instinctul? Sa perseverez ori sa ma dau batut? Sa ripostez ori sa iert?
Prin aceste povesti, vreau sa explorez doua idei. Prima este aceea ca mare parte din ceea ce noi consideram de pret in lumea noastra izvoraste din aceste tipuri de conflicte inegale, deoarece actul de-a infrunta sansa potrivnica naste maretie si frumusete. Si in al doilea rand, faptul ca de regula intelegem gresit aceste conflicte. Le interpretam anapoda. Le rastalmacim. Gigantii nu sunt ceea ce credem noi ca sunt. [...]
Ceea ce urmeaza a intrat in legenda. David pune o piatra in punga de piele a unei prastii si-o arunca in fruntea descoperita a lui Goliat. Uriasul se prabuseste, ametit. David fuge catre el, smulge sabia gigantului si-i taie capul. «Iar filistenii, vazand ca viteazul lor a murit», suna relatarea biblica, «au luat-o la fuga.»
Batalia este miraculos castigata de catre outsider care, dupa toate asteptarile, n-ar fi avut cum sa castige. Asa a ajuns expresia „David si Goliat“ sa fie implantata in limbajul de zi cu zi - ca o metafora a victoriei improbabile. Iar problema acestei versiuni a evenimentelor este ca aproape totul in ea este gresit.
Ceea ce au vazut israelitii de pe varful dealului era un gigant infricosator. In realitate, tocmai ceea ce-i daruise uriasului statura era, de asemenea, sursa celor mai mari slabiciuni ale sale. Este aici o lectie plina de forta despre bataliile cu toate tipurile de giganti.
De-atata timp, am spus acest gen de istorii gresit. David si Goliat ne arata cum sa le spunem bine.“ - Malcolm Gladwell
