Lucrare de referinta pentru istoria otomana si a sud-estului Europei, distinsa cu Premiul „Nicolae Iorga“ al Academiei Romane.
Volumul analizeaza viziunea politica si juridica otomana asupra razboiului, pacii si comertului cu nemusulmanii - fie ei indivizi, comunitati sau state. De la cadrul larg reprezentat de normele generale, analiza se restrange la relatiile dintre Poarta otomana si principatele Valahia, Moldova si Transilvania.
Sunt prezentate relatiile de putere dintre voievozii tributari si sultani, statutul juridic al muntenilor, moldovenilor si ardelenilor ca supusi ai padisahilor, precum si locul principatelor de la nord de Dunare in cadrul Imperiului otoman, toate asa cum au prins contur in vremea lui Suleyman Magnificul si cum au evoluat in secolele urmatoare.
Initial principatele dunarene s-au aflat sub incidenta „expeditiilor sfinte“ declansate de turcii otomani cu scopul de a le ingloba in „Casa Islamului“. S-a discutat mult in istoriografia romana despre „inchinarea“ domnilor moldo-valahi si despre presupusele „tratate“ („Capitulatii“) prin care statutul politico-juridic al Valahiei si Moldovei fata de Poarta otomana ar fi fost stabilit pe termen lung. S-a ignorat insa rolul practicilor cutumiare acceptate ca „lege“ in relatiile dintre otomani si principatele tributare. Pe baza textelor juridico-religioase de natura islamica si a izvoarelor istorice (documente de cancelarie, tratate de pace si comert, corespondenta diplomatica, cronici etc.).
Din cuprins:
Ideologia „razboiului sfant“ la otomani;
Intelegerile de pace in teoria juridica si practica diplomatica otomana;
Dunarea, frontiera intre „Casa razboiului” si „Casa Islamului“;
„Inchinarea“ fata de Poarta otomana, intre mit si realitate;
De la „obiceiuri“ la „Capitulatii“;
Principatele tributare in sistemul pax ottomanica.
