„Pe urma ies la drum si ma mut la han; vorbesc cu cei ce trec pe-acolo, ii intreb de noutatile de la ei din sat si aflu tot soiul de lucruri, observ diferite apucaturi si tot felul de ciudatenii omenesti. Intre timp se face ora mesei, cand eu si ai mei mancam bucatele pe care sarmana mea gospodarie si minuscula-mi avere ni le ingaduie. Dupa ce am mancat, ma intorc la han: acolo ma vad cu hangiul si de obicei si cu un macelar, un morar si doi caramidari. Cu astia stau si ma tampesc jucand toata ziua septic si table, unde se isca nenumarate galcevi si, la suparare, nesfarsite injuraturi; si de cele mai multe ori batalia se da pe o para, dar asta nu inseamna ca racnetele nu ni se aud pana la San Casciano. Astfel, inconjurat cum stau de paduchii astia, ma caznesc sa nu-mi mucegaiasca creierul, si-mi vars focul pe ticaloasa asta de soarta, si sunt multumit ca ma calca astfel in picioare ca sa vad pana unde merge cu nerusinarea.
Insa cand se lasa seara, ma intorc acasa si intru in odaia mea de lucru; iar cand ajung la usa ma lepad de hainele obisnuite de peste zi, pline de noroi si de tina, si-mi pun vesminte regesti si de curte; si imbracat astfel cum se cuvine, imi fac intrarea sub boltile antice in alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, ma hranesc cu acele bucate, singurele cu adevarat ale mele si pentru care, doar, am fost nascut; acolo nu ma sfiesc sa vorbesc cu ei si sa-i iscodesc cu privire la ratiunea faptelor lor; iar ei, omenosi cum sunt, imi raspund; si timp de patru ceasuri nu stiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice suparare, nu ma sperie saracia, nu ma inspaimanta moartea: ma mut cu totul in lumea lor.“ (Niccolo Machiavelli)
