La 74 de ani, Stefan Racovitza scrie despre viata sa, a prietenilor si a familiei sale de boieri si domni pamanteni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin as spune „tipic“: persecutiile luptei de clasa inca din copilarie, apoi cele din tinerete, emigrarea la maturitate - o noua „incercare“, sub un alt orizont. Intre Campulung si Geneva, anii din Bucuresti - tot atatea „praguri“. Stefan Racovitza le evoca - scrie clar, cugetat, fara tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezenta, in primul rand fata de sine. „Corectitudinea politica“ nu-i sta in fire, nici cand scrie despre Occidentul de azi, nici cand scrie despre Romania de azi sau despre cea lasata in urma cu peste 30 de ani; si nici cand scrie despre emigratia ce il inconjoara.
Text clape
Spre deosebire de altii, soarta m-a ferit de inchisoare, pe mine, nu si pe alti membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. In rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasa: alungarea din casa cu o patura, o perna, un cearsaf, o lingura, o farfurie, o cana si un schimb de rufe de caciula, domiciliul fortat in conditii locative execrabile, foamea, cand nu era subnutritia, desele arestari si stagii prin inchisorile timpului ale membrilor si prietenilor familiei, somajul adultilor ramasi „afara“ sau, preferabil totusi, utilizarea lor in munci fara raport cu calificarile avute, umilirea si persecutiile, marginalizarea sociala si excluziunea, bararea accesului la scolile permitand intrarea in invatamantul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efractie, ascunzand date redibitorii dintr-o deja foarte incarcata autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decat banalul.
